Românii cred în iad! Mai bine de jumătate din populația României crede în existența iadului. Infernul sau „țara fără dor”?

World Values Survey a realizat un sondaj cu privire la credințele oamenilor în iad, iar rezultatele au arătat că dacă în Europa de Vest, oamenii nu cred prea mult în existența iadului, în Europa de Est, lucrurile stau cu totul și cu totul diferit. 

Printre europenii care cred cel mai puțin în ideea că după moarte ar exista un iad care să pedepsească păcatele, se află cei din Țările Nordice, mai precis, Norvegia cu 14.2%, Suedia cu 12.3% și Finlanda cu14.5%. Nici cei din Europa Centrală nu consideră prea pertinentă ideea iadului, așadar au un procentaj destul de mic al credinței în iad, la fel și cei din Vest, situându-se la o distanță mică a procentelor. Germania se situează în jurul cifrei de 15.7%, Austria cu 12.9%, Elveția- 16.9%, iar Cehia cu 16.2%. 

Franța, Spania și Portugalia se învârt în jurul a 20 de procente: Spania cu 25%, Portugalia cu 26.1%, iar Franța cu 23.5%. 

Regatul Unit al Marii Britanii arată că 23.9% din populația sa crede în existența infernului. 

Pe măsură ce mergem către Est și Sud-Est, cifrele încep să crească. Cei mai moderați în credința iadului fiind ungurii, Ungaria având un procent de 25.7%. Rusia și Italia se situează în jurul unui procentaj de 30%, Rusia cu 36.8, iar Italia cu 38 la %. Ucraina are și ea 39.9%. 

Ne îndreptăm ușor către țările care cred că după moarte există o șansă destul de mare ca, în funcție de păcatele lor, oamenii să ajungă în iad. Grecii și croații se apropie de jumătate, Grecia cu 44.3%, iar Croația cu 40.1%, în timp ce polonezii și românii sar de jumătate din populație care cred că s-ar putea să „ardă în iad”. Polonia înregistrează o cifră de 53.4%, iar România, 55.5%.

Turcia este în top cu o cifră covârșitoare: 90.6% din populația acestei țări crede în iad. 

Interpretări românești ale lumii celeilalte:

Când te gândești la iad, primele lucruri care îți vin în minte sunt cele ale unui loc întunecat, luminat doar de pâlpâitul unor flăcări, plin de demoni care pedepsesc oameni în cazane cu smoală? E posibil ca aceste imagini ale raiului și ale iadului să ne fi fost transmise din generație în generație prin influențe religioase, dar și prin cultura cinematografică, însă dacă arunci o privire în folclor, o să vezi că oamenii, în riturile lor de trecere, nu pomeneau de flăcările care ar fi așteptat persoana decedată, ci era mai degrabă o trecere „a sentimentelor”, din „țara cu dor” în „țara fără dor”, în locul unde nu mai există durere, dar nici iubire. 

În tradițiile românești, mortul era numit „dalbul de pribeag”, iar moartea era mai degrabă o călătorie. „În concepția tradițională românească, sintagma izvorăște din ideea că moartea este o mare călătorie dinspre lumea celor vii spre lumea celor morți; pribeag, în limbajul popular, desemnează pe cel care și-a părăsit casa și pe ai săi și rătăcește prin lume; dalbe sunt florile din refrenul colindelor, dalbă este și fata de măritat din colinde, dalbe sunt și visele, dalb este mândrul din cântecele lirice, sonoritatea particulară și gingășia deosebită a epitetului fiind date de vechimea și raritatea lui”.

Un cântec intonat la moartea unei persoane, care făcea parte din întregul ceremonial al morții, era „Cântecul zorilor” care păstrează indicii despre ceremonialul de înmormântare, dar și despre locul în care ar fi plecat defunctul, acesta nu include o imagine a infernului, ci doar o „țară fără dor”. „Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi să nu pripiți, / Să ne năvăliți, / Până și-o găti, / Dalbul de pribeag, / Turtița de ceară, / Fie-i de vedeală, / Vălușel de pânză, / Altul de peschire, / Fie-i de gătire. / Zorilor, zorilor, / Voi surorilor, / Voi să nu pripiți, / Să ne năvăliți, / Până și-o găti, / Dalbul de pribeag, / Un car cărător, / Doi boi trăgători, / Că e călător, / Dintr-o lume-ntr-alta, / Dintr-o țară-ntr-alta, / Din țara cu dor, / În cea fără dor, / Din țara cu milă, / În cea fără milă”.

De altfel, nici atitudinea calmă, senină a românului din balada „Miorița” nu vestește o accepție a iadului, ci o acceptare a sorții, a existenței morții, prezentate printr-o alegorie, mai precis moartea văzută ca o nuntă pentru a nu stârni suferința celor din jur.

„Să le spui curat
Că m-am însurat
Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa”

Imaginea iadului nu este una pur românească, iar această spaimă vine, cel mai probabil, indusă de anumite credințe religioase, dar și de felul în care, după cum spuneam, au fost propagate de cărți, filme, și posibile amenințări ale unor membri ai clerului de-a lungul anilor.

În prezent, odată cu apariția spiritualității, o mare parte dintre români consideră că iadul poate fi aici, pe pământ, că iadul e o stare de spirit și că până la urmă, e greu de spus ce este dincolo, este o viziune metafizică, pe care nu avem cum să o accesăm în lipsa experienței. 

surse: World Values Survey, Romulus Antonescu, Dicționar Etnografic, „Cântecul Zorilor”, Balada „Miorița”

Găsești aici Cum arată „iadul” pentru fiecare Zodie. Semnele zodiacale și „iadul pe pământ”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News