Deși mulți dintre noi dorim să fim îngrijiți și înțeleși, unii aspiră să găsească pe cineva aflat în suferință, pe care să-l sprijine și vindece. De ce se întâmplă acest lucru?
Am putea presupune că marea noastră dorință în relații este să fim îngrijiți de cineva. O persoană excepțional de amabilă, capabilă să ne asculte, să ne susțină, să ne ajute și să ne facă să ne simțim alinați și înțeleși.
Totuși, aceasta ignoră cât de puternică poate fi o aspirație complet opusă. Dorința de a găsi pe cineva care trece prin multă suferință și probleme, care este confuz și trist, nefericit și copleșit, și care, prin urmare, nu poate face prea multe pentru noi. În schimb, noi avem oportunitatea de a-l susține, liniști, calma și vindeca.
Pentru acest grup de oameni, problemele nu sunt doar neplăceri care trebuie gestionate. Ele reprezintă esența a ceea ce dorim să găsim la ceilalți. Simțim cum ni se strânge inima atunci când aflăm că cineva a avut o copilărie dificilă, este izolat, pierdut, sau a fost umilit la locul de muncă ori făcut să se simtă fără valoare într-o relație anterioară. Acestea nu sunt doar întâmplări regretabile. Ele sunt centrul sentimentelor noastre de iubire.
Pentru a fi astfel, de obicei, am avut un anumit tip de copilărie. S-a întâmplat ceva cu noi de timpuriu, ceea ce face ca oferirea de ajutor să fie mult mai ușoară decât primirea acestuia.
Stresul pare un inamic. Ce-ar fi să-l faci un partener de încredere?
Am putea spune că toată lumea, la început, dorește să primească iubire. Dar când aceasta nu a fost oferită în mod special, un mod de a gestiona lipsa sa este să devenim îngrijitori compulsivi. Să oferim altora ceea ce ne-am fi dorit să ni se ofere, să transformăm lipsa într-un surplus, să găsim partea nevoiașă din noi în altcineva și să o vindecăm în ei, ca alternativă la adresarea ei în noi înșine.
Când am fost nevoiți să renunțăm la dorința noastră de a fi îngrijiți și înțeleși (pentru că mama era absentă sau tata era copleșit) am fi început prin a ne ocupa de ursulețul de pluș, apoi de prieteni și, în cele din urmă, ca adulți, am descoperit cea mai mare satisfacție în alinarea suferințelor partenerilor noștri.
Acum, ne putem simți extrem de inconfortabili atunci când rolurile se inversează, chiar și pentru un moment. Dacă un partener ar spune „în seara asta totul va fi despre tine”, am tresări. Să auzim „vreau să te pun în centrul lumii mele” ar putea provoca panică.
Nu este că un astfel de sprijin nu este fundamental dorit. Este că nu a fost niciodată experimentat și, prin urmare, a devenit străin și înfricoșător. Este o amintire a unei răni pe care nu am fost suficient de puternici să o contemplăm, să ne revoltăm împotriva ei și să o depășim.
Calea de ieșire din acest impas este să începem să observăm cât de speriați suntem. Poate că ne-am justificat comportamentul gândindu-ne în principal ca fiind altruiști. Dar suntem ceva mai complicat și mai interesant. Suntem terifiați. Nu suntem doar fără reciprocitate. Suntem maniacal intoleranți la aceasta.
Și totuși, pe măsură ce putem descoperi, uneori, adevărata generozitate constă în a permite unui partener să ne ofere ceea ce un părinte nu a făcut la început. Înseamnă să încetăm să ocupăm poziția puternică a salvatorului și să învățăm, uneori, să ne asumăm riscul de a fi la mila altcuiva. Este să experimentăm cât de mult avem nevoie de altcineva. Adevărata maturitate poate consta la fel de mult în capacitatea de a primi, pe cât și în cea de a oferi.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News
Vezi versiune mobil