Așa cum știm prea bine, a fi adult are foarte puțin de-a face cu împlinirea vârstei de 18 sau 22 de ani, cu obținerea permisului de conducere sau cu dreptul de a consuma alcool.
Adulthood-ul, în sensul real al cuvântului, este un proces intern, care poate să întârzie cu mulți ani dobândirea unei identități formale de adult. Am putea avea 92 de ani și încă să părăsim adolescența foarte lent. Dacă am trăi până la 450 de ani, mulți dintre noi ar continua să lupte pentru a dobândi constituenții fundamentali ai unei minți adulte. Există o definiție a maturității care merită atenție, în special cea definită de disciplina psihoterapiei, care, mai mult decât oricare altă disciplină, este dedicată găsirii unui drum de la copilăria psihologică la maturitate.
Așadar, iată câteva elemente ale identității unui adult, așa cum sunt văzute prin prisma psihoterapiei:
Înțelegem, în sfârșit, unele dintre modurile în care copilăria noastră ne-a modelat cine suntem astăzi. Nu mai suntem confuzi de întrebări precum „Cum a influențat relația cu mama ta felul în care vezi femeile?” sau „Cum ți-a modelat tatăl percepția despre ce înseamnă să fii bărbat?”.
Dezvoltăm o apreciere sobră pentru cât de ușor este să ne mințim pe noi înșine. Începem să înțelegem cât de puternică este negarea în relația noastră cu realitatea. Apreciem cât de ușor devenim triști când, de fapt, suntem furioși, anxioși când există ceva specific care ne îngrijorează, sau rigizi și mândri când ne protejăm vulnerabilitatea. Ne măsurăm dorința puternică de a ne evita pe noi înșine.
Învățăm să le spunem altora cu ceva mai multă acuratețe ce se întâmplă cu adevărat în interiorul nostru. Nu ne așteptăm să fim înțeleși fără a vorbi. Învățăm să ne traducem paranoia și furia într-un mod în care altcineva să poată înțelege. Facem mai puține mutre.
Înțelegem, atunci când nu suntem obosiți, diferența dintre ceea ce cineva intenționa să ne facă și ceea ce am experimentat noi din partea lor. Realizăm că nu orice rană pe care o resimțim a fost provocată cu o dorință conștientă de a ne face rău.
Ne iertăm pentru ciudățeniile minților noastre. Învățăm să găsim aproape o plăcere în cât de ciudați suntem, în gândurile neobișnuite care ne trec prin conștiință, în surprizele copleșitoare ale fanteziilor și viselor noastre, și în suişurile și coborâșurile permanente ale vieții mentale. Nu condamnăm asta în noi înșine și nu o cenzurăm prea mult nici în alții. Ne consolăm știind că există o diferență clară între un gând și o acțiune.
Ne permitem să ne înfuriem pentru anumite lucruri care s-ar fi putut întâmpla în jurul celor care ne-au adus pe lume, dar nu rămânem blocați într-o stare de furie. Păstrăm în minte un echilibru inconfortabil, dar autentic de idei: că părinții noștri nu au fost neapărat răi, dar că unele lucruri cu adevărat dificile s-ar putea să se fi întâmplat din partea lor.
Acceptăm că uneori realitatea poate fi mai puțin îngrozitoare decât ne așteptăm să fie, pentru că apreciem cât de mult din istoria noastră dificilă poate colora lentilele prin care privim lumea. Acceptăm că catastrofele nu se întâmplă atât de des în lume pe cât se întâmplă în mințile noastre.
Acceptăm cât de mult depind multe dintre stările noastre de dispoziție de capriciile corpului nostru. Devenim mai buni la monitorizarea somnului nostru. Devenim pasionați de nopți devreme. Nu încercăm niciodată să avem discuții semnificative cu cineva după ora 21:00.
Învățăm că nu suntem obligați să spunem tot ce ne trece prin minte în momentul în care o face. Poate că ne dorim să distrugem o relație și să începem una nouă, dar păstrăm gândul în interior pentru moment. Reușim să lăsăm puțin mai mult spațiu între ceea ce simțim și ceea ce trebuie să facem sau să spunem. Învățăm să ne mișcăm mai încet.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News
Vezi versiune mobil