Există certuri în care o persoană devine atât de supărată încât începe să se comporte în moduri care depășesc cu mult normele imaginate ale unei conduite civilizate.
Aceștia vorbesc pe un ton foarte ridicat, exagerează, plâng, imploră și cuvintele lor devin aproape incoerente. Se trag de păr, își mușcă mâna și se rostogolesc pe podea. Nu este surprinzător că partenerul lor poate fi extrem de tentat să afirme că acest comportament dramatic înseamnă că au înnebunit și să îi oprească din acest motiv. Pentru a accentua punctul de vedere, partenerul neagitat poate începe să vorbească într-un mod foarte calm, ca și cum ar adresa un câine neastâmpărat sau un copil de doi ani cu fața roșie. Ei pot afirma că, din moment ce partenerul a devenit atât de nerezonabil, nu pare să aibă sens să continue conversația, o concluzie care împinge partenerul tulburat la noi convulsii.
Este natural să se propună că persoana care își pierde cumpătul în timpul unei dispute pierde astfel orice pretenție de credibilitate. Orice argument pe care încearcă să-l facă pare automat invalidat de faptul că o face într-o stare haotică. Singura prioritate pare să fie să se îndrepte atenția asupra cât de îngrozitor și imatur se comportă. Este evident: cel calm este bun.
Din păcate, ambii parteneri ajung să fie prinși într-un ciclu neproductiv care nu avantajează pe niciunul dintre ei. Există un moment în care cel calm se poate întoarce și spune: „Din moment ce ești nebun, nu are rost să vorbesc cu tine."
Faptul că starea lor este diagnosticată ca nebună de către cel calm servește la consolidarea suspiciunii că poate chiar sunt nebuni, ceea ce le slăbește capacitatea de a nu fi așa. Își pierd încrederea că ar putea exista vreun aspect rezonabil în suferința lor care ar putea teoretic fi explicat într-un mod clar dacă doar ar putea înceta să plângă.
Trăiește viața pentru care ai fost creat, ca să-ți găsești sensul și împlinirea!
„Nu o să te mai ascult dacă continui să faci atâta tam-tam", ar putea spune partenerul calm, provocând și mai mult exact acest tam-tam. Cel frustrat este treptat transformat într-un studiu de caz potrivit doar pentru psihologia clinică sau o cămașă de forță. Sunt, așa cum am putea spune, patologizați, considerați precum cineva care este de fapt nebun, mai degrabă decât ca un om obișnuit care este în esență destul de sănătos, dar și-a pierdut temporar autocontrolul din cauza unei situații extrem de dificile.
Dar trebuie să avem în vedere că este cel puțin teoretic posibil să fii crud, disprețuitor, încăpățânat și dur să-ți menții vocea complet calmă. La fel cum poți, de asemenea, să fii cu nasul roșu, plângând și incoerent și să ai un punct de vedere valid.
Trebuie să păstrăm o atitudine eroic de generoasă. Furia și isteria pot fi simptomele unei disperări care apare atunci când un adevăr intim extrem de important este ignorat, fără ca persoana nervoasă să fie nici rea, nici monstruoasă. Evident, metoda de exprimare este drastic de nefolositoare. Ar fi întotdeauna mai bine dacă nu am începe să plângem. Este oribil și înfricoșător să vezi pe cineva agitându-se intens, dar cu beneficiul perspectivei, starea lor interioară cere compasiune profundă mai degrabă decât o lecție.
Trebuie să ținem minte acest lucru pentru că uneori noi vom fi cei care intrăm într-o stare deranjată. Nu vom fi întotdeauna partea agasată. Ar trebui să avem cu toții un mic film cu noi înșine în cele mai rele momente ale noastre, din care să redăm scurte momente esențiale pe măsură ce asistăm la celălalt și să ne amintim că, deși păream nebuni, ieșirile noastre erau doar semnele exterioare ale unei agonii interioare cauzate de incapacitatea de a ne face înțeleși asupra unui punct crucial de către persoana pe care ne bazam.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News
Vezi versiune mobil