Ce face cu adevărat un dirijor de orchestră?

În ultimii ani, au apărut multe filme despre dirijorii de orchestră. La începutul acestui an am avut filmul "Tar", bazat pe viața dirijorului Marin Alsop. De asemenea, în curând va avea premiera "Divertimento", un film despre crearea unei orchestre cu același nume de către dirijorul Zahia Ziouani, și Maestro, un biopic despre carismaticul Leonard Bernstein.

În filme de genul acesta, poți simți aura de mister care înconjoară figura dirijorului, pe care compozitorul și criticul muzical Robert Schumann l-a numit „un rău necesar” încă din 1836.
Pentru ochiul neinițiat, dirijorul stă pe un podium și gesticulează sălbatic în fața unui grup de muzicieni care au deja o cunoaștere intimă a partiturilor pe care le interpretează. Dirijorul este singurul membru al unei orchestre care nu are un instrument și nu produce niciun sunet propriu pe parcursul spectacolului.

Acest lucru ridică întrebarea: ce contribuție aduce un dirijor la calitatea sunetului unei orchestre?
Ne vom concentra aici pe cele două funcții de bază ale acestuia: conducerea tehnică și expresivă.
Dacă urmărim îndeaproape mișcările dirijorului în timpul unui concert, vom observa curând unul dintre aceste roluri, care este menținerea piesei în timp.

Cele mai vechi referințe la necesitatea sincronizării muzicale în cultura occidentală pot fi găsite în tratate de muzică din secolul al XVI-lea, când muzicienilor li se recomanda să se ghideze bătând din mâini sau din picioare. Cu toate acestea, primele ansambluri orchestrale simfonice din secolul al XVIII-lea – era clasicismului muzical pe care o asociem cu compozitori precum Haydn sau Mozart – aveau încă trei caracteristici care făceau inutilă existența unui dirijor.

În primul rând, numărul muzicienilor din ansambluri era mic, ceea ce îi făcea mai ușor de coordonat. În al doilea rând, ritmul rămânea în general același în majoritatea compozițiilor, ceea ce îl făcea mai ușor de menținut fără un ghid extern. În cele din urmă, muzicienii cântau aproape continuu de la începutul până la sfârșitul unei piese. Adesea, compozitorii înșiși, cântând la clavecin sau vioară, care ghidau începutul și sfârșitul simplu al unei piese.

Primul sfert al secolului al XIX-lea, când Beethoven (1770-1827) își punea amprenta pe cultura occidentală, a fost momentul în care a apărut necesitatea dirijorilor de orchestră. Lucrarea sa a reprezentat un salt cuantic în ceea ce privește complexitatea compozițiilor. Dimensiunea orchestrelor a crescut substanțial, iar instrumentele și-au început să își varieze rolurile în orchestratii mai sofisticate.

Aceste evoluții însemnau că repetițiile formale trebuiau organizate înainte de spectacole, adesea conduse de însuși compozitorii. Având în vedere că o orchestră simfonică are un minim de optzeci de membri, este ușor de înțeles nevoia de un lider pentru a sincroniza intrările muzicienilor, precum și ritmul și tempo-ul unei piese. În timp ce muzicienii au doar părțile lor respective scrise în fața lor, dirijorul se uită la partitura completă și este, prin urmare, singura persoană cu o viziune de ansamblu asupra piesei care se joacă.

Abilitatea de a interpreta opera unui compozitor fără prezența lor, care a apărut ca rezultat al unei piețe internaționale de editori de muzică, ne duce la a doua funcție de bază a unui dirijor: conducerea expresivă și artistică.

Domeniul în dezvoltare treptată al notatiei muzicale le-a permis compozitorilor să comunice instrucțiuni specifice despre caracterul și interpretarea pieselor lor. Cu toate acestea, notatia nu reușește să transmită în mod cuprinzător impactul intenționat al unei piese. Acest lucru înseamnă că aceeași piesă poate avea o gamă infinită de interpretări și aici devine extrem de importantă conducerea orchestrală.

Annotările din partitură ale compozitorului și dirijorului Gustav Mahler oferă un bun exemplu al acestei deschideri. El a notat într-un pasaj din Simfonia a doua că „tromboanele, vioarele și violele ar trebui să cânte numai dacă este necesar pentru a împiedica corul să se dezumfle”, lăsând decizia finală la latitudinea dirijorului. Alte indicații de-ale sale, cum ar fi „cu putere maximă” sau „imperceptibil, puțin mai agitat” dau o idee despre multiplele posibile lecturi ale caracterului unei piese.

Cu o astfel de marjă de libertate interpretativă, dirijorul este liber să creeze propriul său model mental despre cum ar trebui interpretată o piesă, rezultând versiuni personale care pot fi foarte diferite. Aceste diferențe pot fi văzute clar dacă comparăm primele bare ale versiunilor respective ale lui Karajan, Fürtwangler sau Savall ale Uverturii Coriolan de Beethoven.

Următorul pas pentru dirijor este să convingă un grup de zeci, poate chiar sute, de muzicieni să-și coordoneze interpretările individuale cu același intenție expresivă.

Această sarcină necesită o conducere considerabilă, deoarece implică faptul că ansamblul urmează interpretarea și instrucțiunile dirijorului. Aceasta nu cuprinde doar tempo-ul, dar și volumul relativ al fiecărui solist sau grup instrumental, frazarea și transmiterea nuanțelor care vor colora efectul general al piesei.

Ca în multe alte domenii de activitate, o astfel de conducere a fost istoric exercitată prin structuri de putere ierarhice și atitudini autoritare. Prin urmare, există multe anecdote despre astfel de dirijori: Toscanini temperamentat care insulta frecvent orchestra; von Karajan capricios care dirija cu ochii închiși și abia vorbea cu muzicienii; și Claudio Abbado, care era blând și politicos în maniere, dar era cunoscut pentru șoptirea numelor muzicienilor pe care îi dorea afară din concertele sale directorului său artistic la sfârșitul repetițiilor.

Astăzi, muzicienii au mai multă voce în instituții. De asemenea, există o diversitate mai mare în orchestre, un fapt care cere o formă de conducere mai apropiată, mai deschisă și mai convingătoare.

Dirijorul venezuelean Gustavo Dudamel, care în curând va dirija Filarmonica din New York, Kirill Petrenko, care conduce Filarmonica din Berlin, și foarte tânărul Klaus Makkela, recent numit dirijor principal al Concertgebouw-ului Regal Olandez, sunt exemple excelente de dirijori care adaugă valoare și au un impact. Ei sunt capabili să creeze un mediu în care muzicienii orchestrei se simt stimulați, pot crește artistic și sunt motivați să interpreteze muzica la cele mai înalte standarde posibile.

Sursa: Reuters

Vezi și Cum poate ajuta șahul memoria ta.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News