Când vorbim despre „creștere”, ce înțelegem cu adevărat? Evoluția psihologică poate fi atât un mit, cât și o realitate

Societatea este atașată de o expresie pe care o putem presupune prea ușor că o înțelegem. Se vorbește despre oameni care „evoluează” și despre cei care au „crescut”, aluzie la un fel de evoluție și dezvoltare psihologică importantă. Dar ce înseamnă cu adevărat „a crește”? Ce capacitate ne dezvoltăm atunci când, așa-zis, creștem și ce lăsăm în urmă? Și, mai important, cum ne putem antrena să creștem puțin mai mult și puțin mai repede?

Esențial, ideea de creștere se referă la capacitatea de a înceta să mai răspundem situațiilor din prezent prin lentile distorsionate inconștient de istoriile noastre psihologice și, în mod special, de particularitățile și prejudecățile transmise de copilăriile noastre, adesea complicate.

A crește înseamnă să dobândești curajul de a pune noi tipuri de întrebări:

• Ce-ar fi dacă m-aș apăra constant împotriva apropierii și a speranței?
• Ce-ar fi dacă m-aș folosi de agitația zilnică pentru a evita confruntarea cu propria mea minte?
• Ce-ar fi dacă, în secret, aș manevra lucrurile astfel încât să închei o relație prematur, pentru că mă simt în siguranță în sentimentul de izolare și respingere?
• Ce-ar fi dacă aș fugi de oportunitățile de a mă arăta autentic în fața altora?
• Aceste întrebări implică o regândire fundamentală a locului nostru în ordinea lucrurilor.

Cu cât cineva „crește” mai mult, cu atât ar putea fi nevoit să renunțe la un anumit tip de încredere și certitudine. Nu în numele supunerii, ci pentru binele unui scepticism nou dobândit, al unei modestii răbdătoare și al unei dispoziții amuzate de a recunoaște greșelile și de a admite fragilitatea.

Prietenia - legătura care ne amintește că niciodată nu vom fi singuri. Care sunt cele cinci etape ale acesteia?

O persoană care a crescut ar putea:

• să opereze cu un simț viu al cât de mult nu înțelege
• să aprecieze frica sa de intimitate și bucurie
• să spună mai des: „Nu știu” sau „Poate că ar trebui să mă mai gândesc la asta.” Uneori chiar: „Cred că ai dreptate.”
• să fie mai receptivă la prietenii bazate pe recunoașterea vulnerabilității și anxietății

Ceea ce stimulează creșterea este aproape întotdeauna durerea. Creștem pentru că am fost concediați și, deja devastați, am fost în sfârșit capabili să vedem ce ar fi putut fi dificil pentru colegii noștri să accepte despre noi timp de mulți ani. Creștem pentru că am pierdut o mare iubire și, în cele din urmă (în timp ce plângem într-un colț al unui aeroport), vedem că poate am fost mult prea retrași, exigenți sau înfricoșați. Creștem pentru că, într-un moment de nevoie, nu mai suportăm să fim singuri și realizăm (ca și cum ar fi pentru prima dată) ce înseamnă prietenia.

Cel mai mare semn al creșterii ar putea fi disponibilitatea de a accepta cu calm proporția propriei noastre imaturități. Câte lucruri fundamentale mai avem de învățat. O persoană care a crescut nu va vedea nimic ofensator în ideea că, adesea, a fost (dacă putem spune politicos) un pic naivă. Și va fi intens dedicată să încerce să fie ceva mai puțin naivă în timpul prețios care îi rămâne.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News