6 martie - Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti / Sf. 42 de Mucenici din Amoreea

Postul Sfintelor Paşti a fost rânduit pentru pregătirea catehumenilor de odinioară, care urmau să primească Botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a sărbătorii Învierii Domnului; totodată face aducere aminte de postul de 40 de zile ţinut de Mântuitorul înaintea începerii activităţii Sale mesianice (Luca 4, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi (de la latinescul Quadragesima) sau Patruzecime (Liturgica Generală, pr. prof. dr. Ene Branişte, 2002).

"Dintre toate posturile, acesta este cel mai mare şi mai însemnat post pe care l-a postit şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pustiul Carantania. Am fost acolo şi am vazut locul unde S-a închinat Domnul, este biserică mare", spune părintele arhimandrit Ilie Cleopa.

Creştinismul a dat postului o însemnătate mare în viaţa religioasă, mai ales în viaţa monahală, făcând din el un act de virtute şi de cult, un mijloc de progres în viaţa spirituală, de luptă împotriva patimilor şi a poftelor şi, totodată, un semn de respect şi de omagiu adus lui Dumnezeu, arată pr. prof. Ene Branişte.

Strădania de a supune trupul spiritului este o luptă grea, un efort pentru înnoirea vieţii, care constă în întărirea voinţei şi a raţiunii sănătoase, în disciplinarea instinctelor, în înfrânarea sufletului, tinzând la stabilirea unui echilibru lăuntric, în care spiritul, partea superioară şi nobilă a fiinţei noastre, să domine toată viaţa omului.

Postul face parte din mijloacele de cultivare şi desăvârşire ale sufletului, fiind inseparabil de alte virtuţi şi acte creştine, ca: rugăciunea, căinţa, smerenia, milostenia ş.a.

Postul Mare are origine apostolică, potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Dar în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul IV se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile.

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea, Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind un post foarte aspru.

În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.

După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai şi postim până în seara sâmbetei din Săptămâna Patimilor, inclusiv. Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor.

Denumire de Păresimi sau Patruzecime, care se întâlneşte prima oară în canonul 5 al Sinodului I Ecumenic, era, spune pr. prof. Ene Branişte, perfect justificată pentru cel şase săptămâni care rămâneau şi care constituiau în vechime Postul mare sau Postul Păresimilor; el se considera încheiat în Vinerea lui Lazăr (vinerea dinaintea Floriilor), iar Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor erau socotite praznice aparte.

Din cele mai vechi timpuri, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate. Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

"Porunca dată omului: 'Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi",( Facere 2, 16-17) este poruncă de post, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia a cincea - rostită la începutul Postului Mare; "Omiliile despre pocainţă" - Sfântul Ioan Gură de Aur).

"Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor", arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care spune: "Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!" (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viaţă mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viaţă plină de chin (Omilia a cincea - Sfântul Ioan Gură de Aur).

Sf. 42 de Mucenici din Amoreea; Aflarea Sfintei Cruci

Sfinţii 42 Mucenici din Amoreea sunt pomeniţi în calendarul creştin ortodox în ziua de 6 martie.

Teodor, Constantin, Calist, Teofil, Vasios şi cei împreună cu ei, Sfinţi Mucenici din Amoreea, erau comandanţi bizantini în armata împăratului Teofil (829-842), care a dus mai multe conflicte armate atât la frontiera de răsărit cât şi la cea de apus a imperiului.

Aceşti demnitari şi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi, au fost trimişi de împărat pentru a întări apărarea strălucitoarei cetăţi din Frigia, Amoreea, care în cele din urmă a fost cucerită de saracini, în urma unei trădări din interior. După ce a fost jefuită şi arsă cetatea, locuitorii ei au fost în mare parte ucişi, încât sângele creştinilor curgea pâraie pe străzi; cei rămaşi în viaţă, femei, tineri şi copii au fost duşi în robie, iar şaptezeci de mii de bărbaţi au fost ucişi, lăsând vii numai pe comandanţi.

Şapte ani au fost ţinuţi închişi, voievozii, chinuiţi cu asprime, dar şi ademeniţi cu bani şi funcţii pentru a trece la mahomedanism.

În închisoare, ziua şi noaptea, aceştia se rugau neîncetat, cântând psalmii regelui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, pe care i-au trăit în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţa Dumnezeu printr-o strâmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei, căci printr-o atât de lungă răbdare îi întărea, lucru la care mai înainte nici nu se puteau gândi.

Aceşti bărbaţi L-au mărturisit cu tărie pe Hristos Dumnezeu, potrivit cuvântului din Psalmi: "Mi-au spus mie călcătorii de lege bârfeli, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sunt adevărate".

Toţi cei 42 de comandanţi au fost ucişi, în ziua de 6 martie, iar trupurile aruncate în Eufrat.

A fost ucis atunci şi trădătorul, pe motiv că: "Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vânzându-i în mâinile noastre, dacă s-ar întâmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vânzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum!".

* Tot astăzi se face şi pomenirea aflării minunate a lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 326, de către Sfânta Împărăteasă Elena, care a încredinţat-o apoi episcopului Macarie al Ierusalimului.

Sfânta Elena a căutat Cinstita Cruce a Mântuitorului în Ierusalim, şi, aflând de locul unde ar putea fi, a dărâmat templul lui Venus sub care a găsit trei cruci.

Pentru identificarea Sfintei Cruci, episcopul Macarie al Ierusalimului, văzând un mort care era dus la groapă, a cerut ca acel om să fie aşezat pe rând pe fiecare dintre cruci. Când a fost aşezat pe Crucea Mântuitorului, mortul a înviat, iar Crucea Dătătoare de Viaţă a fost înălţată şi cinstită. 

sursa: Agerpres

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Astrosens și pe Google News